Pledoarie pentru toleranță

User Rating:  / 0
PoorBest 

Am recitit în aceste zile triste "Paradoxul zilelor noastre" al lui Octavian Paler și mi-a părut mai actual ca oricând. În mesajele voastre pe care le parcurg, dar cărora nu reușesc să le răspund în totalitate, găsesc uneori pasiune, alteori îngrijorare, ură, neîncredere, echilibru sau speranța de mai bine. Trăim vremuri grele, ne transformăm ca societate, ca indivizi. Dar oare cât de bine ne face această transformare? Suntem mai fericiți, mai prosperi? Evoluăm sau trăim în paradoxul descris de regretatul Paler?

Mi-a fost greu să transmit un mesaj care să exprime în cuvinte toată durerea ce am resimțit-o în urma tragediei de la Colectiv. În plus, am considerat că în fața durerii există o minimă decență, mai ales când suntem persoane publice. Durerea, ca și credința și alte lucruri intime, se trăiesc la nivel personal, așa cum Franța și parizienii au demonstrat-o în aceste zile de doliu. Nici un mesaj, nici o fotografie postată pe rețelele de socializare nu va putea alina durerea unei mame care își pierde copilul, durerea unui soț care își conduce pe ultimul drum sufletul pereche.

 

Din neglijență și nepăsare sau din ură și extremism, doar în acest an, au murit oameni nevinovați în România, Liban, Turcia, Egipt, Franța, Camerun, Siria, Palestina, Irak, Kenya, iar națiuni întregi s-au văzut înfrânte în fața nedreptății. Asistăm de aproape sau de departe la cel mai crunt tip de război, sunt tragedii dintre cele mai strigătoare la cer, acelea în care familii întregi, oameni nevinovați sunt omorâți doar pentru că se află într-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit.

Cum am ajuns aici? Este o întrebare pe care aș dori să ne-o punem cât mai mulți. Cât de puțin a ajuns să conteze valoarea vieții celor din jurul nostru? Cât de mică a devenit granița între critică, agresivitate și violență? De ce nu mai putem accepta alte păreri, alte feluri de a trăi fără să le distrugem? Unde a dispărut spiritul european, umanitatea și toleranța din fiecare?

În mesajele voastre, observ o neîncredere pentru ziua de mâine. În același timp, la Bruxelles, peisajul este în mare parte colorat de mașini de poliție, sirene, militari echipați cu arme de luptă, a doua oară în acest an.

Extremismul a pornit de la ideea că doar o parte are dreptate și că partea cealaltă trebuie eliminată, reprezentând inamicul. Așa au apărut conflictele verbale, micile violențe din cartiere, iar apoi s-a trecut la un nivel superior: atacurile cu arme, grenade, bombe. Îmi e teamă în aceste zile de ce va deveni România, mă îngrijorează felul în care ne exploatăm sentimentele, în care ne trăim durerea și nemulțumirea. Nici o societate nu s-a construit vreodată pe ură, nimic nu s-a creat din negare totală, iar anarhia creează sărăcie și nesiguranță.

Deși am rezerve, îmi doresc ca România să își regăsească calea, îmi doresc să redevenim un popor care iese unit după o tragedie și care nu se întoarce în timp, ci alege să evolueze. Dacă vom reuși să vedem mai departe de ziua de mâine, să uităm pentru o clipă ceea ce ne desparte, sunt convinsă nu numai că vom avea șansa de a fi cu adevărat oameni, dar și de a ne reclădi națiunea, prima noastră prioritate. Suntem prea nedreptățiți de istorie pentru a crea acum noi mișcări extremiste, pentru a ne lansa în acest gen de experimente politice care se dovedesc a diviza Europa. Trebuie să continuăm să conviețuim în această familie, a cărei democrație este din ce în ce mai amenințată, și să contribuim la continuitatea ei, prin decență și responsabilitate. Acum, mai mult decât oricând.

Translation